Loredana Dinu este mama lui Matei, dar și mama unui blog care a crescut împreună cu băiețelul ei.
Și-a lăsat pasiunea pentru scris să iasă la suprafață și a început să așterne rânduri pe hârtie abia după ce a cunoscut emoțiile maternității. Spune că Matei a fost punctul de pornire pentru a se reinventa, și, în același timp, pentru a deveni cine este cu adevărat.
Am vrut să aflăm cum a început să scrie și cum crește „doi Matei”.
Fiecare dintre noi avem multiple roluri, “mamă de Matei” este cel mai important pentru tine?
Pentru o vreme, cel mai important pentru mine a fost să fiu mamă. Și cam atât. Pentru că simțeam că atât pot, că asta mă motivează cel mai mult, că acest rol mă împlinește și mă reprezintă. Cel puțin atunci, la începutul drumului infinit, cel de a fi mamă. Drept dovadă, la momentul respectiv, când am creat blogul (Matei avea pe atunci doar câteva luni), cel mai bun nume pe care l-am putut găsi pentru blog a fost Mamă de Matei. Cred că aceasta este cea mai mare dovadă pentru ceea ce simțeam că ar fi cel mai important rol al meu, în viața mea.
Matei și “fratele” lui, blogul, cresc împreună. Cum îți împarți timpul pentru amândoi?
Blogul chiar este fratele lui Matei, pentru că este și foarte apropiat de vârstă. Blogul a fost o parte din mine, o parte foarte nouă, cea a maternității, care m-a copleșit și pe care am simțit că trebuie să o împărtășesc și cu alte mame, căci nu se poate ca toate aceste sentimente noi, copleșitoare, confuze, minunate și dureroase deopotrivă, să le simt doar eu. Nu se putea ca eu să mă aflu singură pe cărarea asta atât de nouă pentru mine. Așa că am folosit tastele ca să îmi caut tovarășele de drum. Și le-am găsit rapid și mă bucur, pentru că am învățat de la ele enorm.
Cum a apărut psihologia în viața ta?
Psihologia a existat dintotdeauna. Psihologia este asemenea cu preoția, să spunem, este o meserie care te cheamă, te atrage, este vocațională. Este nevoie de anumite aptitudini și abilități, de o mare iubire pentru oameni, ca să cauți tot ce este mai bun la ei și apoi să le oglindești toate resursele bune pe care le au, pentru ca ei să le vadă și să le poată folosi în viața lor.
Nu am avut șansa să studiez Psihologia după terminarea liceului, dar am decis să îmi urmez visul pe când Matei avea un an și jumătate. Mă simțeam puternică, mă simțeam capabilă, așa că m-am pregătit vreo două săptămâni, am învățat pentru admitere. Apoi m-am înscris la examen, căci ce aș fi avut de pierdut, până la urmă? Am fost admisă în prima jumătate a listei de 300 de admiși, la Universitatea din București, deși cred că în acel an am fost 9 candidați per loc. L-am înscris pe Matei la creșă și am mers la școală, la cursurile de zi. Din anul doi, am intrat la buget. În anul trei de facultate, am luat și bursă. Deși la un moment dat, am avut chiar și două locuri de muncă.
Nu a fost deloc ușor. Aveam un copil mic, căruia îi ieșeau dințișorii, care se trezea de mai multe ori pe noapte, când noaptea erau alocate orele pentru învățat. Așa că încercam să prind cât mai mult la clasă, conștientă fiind că acasă nu voi reuși să învăț la maximum. Am avut și colegi buni, care m-au ajutat cu cursuri și care s-au pliat după programul meu când aveam de făcut proiecte împreună.
Apoi am făcut și masterul de Psihotraumatologie, pe care l-am finalizat în vară, iar în decembrie am avut interviul pentru școala de formare. Din februarie încep școala.
Cum îți imaginai viața cu copii înainte de venirea lui Matei și cum este, de fapt?
O să spun acum un lucru care probabil va surprinde. Nu îmi doream, neapărat, copii. Cel puțin nu la momentul respectiv. Matei a venit pe neașteptate și pe nepregătite, așa că nici nu am apucat prea mult să mă gândesc la mine ca părinte. De fapt, simțeam că abia dacă mă pot îngriji pe mine, abia dacă pot pune viața mea în ordine, cum aș fi putut să am în grijă o altă viață, o ființă care să fie dependentă de mine ca să trăiască? Dar pe măsură ce burta se rotunjea și îi simțeam energia, iubirea mea pentru el creștea tot mai mult, iar iubirea asta mi-a dat un soi de forță pe care nu cred că aș fi reușit să o dobândesc vreodată, altfel. Acum nu îmi pot imagina viața altfel.
Spuneai înainte “Eu niciodată nu o să...” și acum faci acele lucruri?
Sunt convinsă că am spus nenumărate lucruri înainte de a deveni părinte. Atât de multe și care acum nu mai au nici un fel de sens pentru mine, încât nu mi le mai amintesc. Experiența de a fi părinte nu poate fi explicată în cuvinte și nu poate fi pe deplin înțeleasă, până ce, la rândul tău, nu devii părinte. Așa că eu arăt toată înțelegerea pentru cei care spun că niciodată nu o să... pentru că ei o spun din experiența de acum, care nu are nicio legătură cu modul în care vor trăi viața de părinte. Iar copiii sunt atât de diferiți, părinții sunt atât de diferiți, încât este imposibil să trăiești experiența de părinte așa cum o trăiește un altul.
Cum vrei să arate anul acesta?
Îmi doresc să fim sănătoși, să fim liberi, să putem călători fără teamă. Ultimii doi ani ne-au îndepărtat de prieteni, de colegi, a cernut prietenii și relații. Îmi doresc să evoluăm, să găsim timp să creștem, să învățăm împreună, să devenim mai deștepți. Să învățăm să prețuim mai degrabă oamenii și să învățăm cum să prioritizăm relațiile cu familia în loc de relația cu locul de muncă sau cu șeful.
Loredana Dinu scrie aici și te invităm să o descoperi, dacă nu o urmărești deja.
Foto: arhivă personală
Evită situațiile dificile în relația cu copilul tău. Află cum poți să înțelegi emoțiile copilului tău din cursul "Gestionarea emoțiilor copilului pas cu pas" AICI.
Citește și interviul cu Amalia Enache aici.