Cu 200 de ani în urmă, Jacob și Wilhelm Grimm au publicat primul volum al poveștilor lor și generații întregi de copii au crescut cu aceste povești atemporale.
Cum întâmplările din aceste povești sunt destul de violente, tot mai multe voci se întreabă dacă violența ar trebui să apară în literatura pentru copii sau nu.
Mulți cred că aceste basme legitimează violența prin modelarea unor moduri agresive de rezolvare a conflictelor. Se suspectează că violența prezentată în povești ar putea provoca agresivitate și teamă copiilor.
Există tendința printre părinți de a modifica părțile groaznice ale basmelor clasice pentru a le face mai plăcute pentru micii ascultători moderni.
Omiterea violenței face într-adevăr literatură pentru copii mai bună?
Mulți cercetători susțin că violența, dacă este folosită în mod corespunzător, își are rolul ei în unele cărți pentru copii.
Christina Moustakis sugerează în cartea “A plea for heads: Illustrating violence in fairy tales” că protejarea copiilor de violența din cărți este o tactică greșită. Ea spune că poți elimina poveștile cu căpcăuni și monștri în speranța că vei face ora de culcare mai ușoară, dar se poate întâmpla ca monștrii să prindă totuși contur în imaginația copiilor.
Moustakis crede că "un copil își întâlnește monștrii interiori... și îi stăpânește pe aceștia prin viu grai, iar și iar cu fiecare poveste". Deși basmele implică adesea situații violente și periculoase, astfel de povești pot aduce valoare în viața unui copil.
Violența este un aspect important, deși neplăcut, al lumii, prezent timp de secole și care există și astăzi. Prin urmare, este un subiect relevant și demn de luat în seamă în literatura pentru copii. Copiii ar trebui să fie conștienți de realitățile lumii, atât cele bune, cât și cele rele.
Atunci când este utilizată într-un mod eficient și atent, violența poate servi unor scopuri importante în literatură. Ea stârnește interesul pentru lectură și poate spori înțelegerea copiilor cu privire la modalitățile de a face față atunci când apar conflicte sau violență în propriile lor vieți.
Copiii familiarizați cu literatura relevantă și utilă care îi învață despre violență, au probabil mai multe șanse de a gestiona situații într-o lume plină de violență și conflicte.
Oana Moraru, expert în educație, a scris pe pagina ei de facebook o postare legată de acest subiect:
"Sunt pe multe grupuri de părinți, aici, pe fb, pe care le urmăresc pentru a înțelege frământările ”la modă”.
La modă este acum să folosim cuvântul ”traumă” pentru orice tip de stress emoțional. ”Nu-i citesc povestea cu lupul, pentru că îl traumatizează!”, ”O să-l traumatizez dacă-l las plângând la grădi”, ”Are un coleg care l-a traumatizat când l-a respins la fotbal”, ” A rămas copilul traumatizat de când au râs de el”,
După cum explică toți psihologii, trauma nu este stresul emoțional negativ, nici disconfortul, nici orice sperietură sau neliniște.
Trauma este scindare, separare de sine și de moment, într-un reflex automat și subconștient de a fugi din prezent, pentru că experiența este foarte dureroasă. Trauma lasă urme pe termen lung, afectează structural comportamentul, definește calitatea vieții ulterioare. Nu evenimentele sunt traumatice, ci modul în care omul le resimte.
Copiii au nevoie să trăiască emoții neconfortabile, separări, respingeri, sperieturi în interiorul conturului sigur al unei povești. Ele nu sunt traume, mai ales dacă ai un adult lângă tine, care te vede, te știe, te înțelege. Ele sunt momente substanțiale de creștere, de maturizare, de înțelegere a lumii, a limitelor personale, de dobândire a unor noi instrumente relaționale.
Nu ferim imediat copilul de experiențe care nu se simt mereu confortabil. Nu e traumă să simți tristețe, durere, dezamăgire, neliniște, rușine. Traumă este să le simți sistematic, ca parte obișnuită a vieții tale, dincolo de orice control personal.
Culmea e că traumatic poate fi un părinte care fuge de orice tip de disconfort, care se sperie și nu poate susține emoțiile negative ale copilului său, ferindu-l la nesfârșit."