Pe toate site-urile de mămici există câte o mamă disperată că puiul ei nu vorbește cât și cum ar trebui. Comparativ cu graficele pediatrilor și comparativ cu ceilalți copii din parc.

Într-o anumită perioadă, una dintre acele mămici am fost EU!

Se spune mereu să nu faci comparații între copii. Cred ca în primii ani, când ești oricum speriată și de musca de pe peretele vecinului, acest sfat nu prea are spor de izbândă.

Nu ai cum să nu observi copiii și să nu îl analizezi pe al tău. Pentru că vrei să fie totul bine, deși nu prea ai control asupra lucrurilor.

Pe la 1 an și câteva luni, mergeam zilnic în parc și vedeam copii care începuseră să spună lucruri. Îmi amintesc perfect o fetiță cu 2-3 luni mai mare decât Alexa care spunea poezii.

Iar draga mea, nici pâs. Nu mama, nu tata, nu apă. Nimic!

Vorbeam cu ea non-stop, îi repetam cuvinte, îi arătam tot felul de lucruri. Nimic!

Este foarte hotărâtă de felul ei! Dar hotărârea aceasta a ei de a nu vorbi, m-a adus în pragul disperării!

Timpul trecea și ea tot nimic, iar panicile mele creșteau.

Am început să o văd diferită de ceilalți! Obiceiuri obișnuite la copiii de vârsta ei păreau "probleme".

Stăteam pe net și căutam confirmări pentru temerile mele. Iar pe internet găsești tot ce îți dorești să găsești. Forumuri, bloguri, citeam tot și anxietatea căpăta valori din ce în ce mai mari.

Când am început să mă trezesc noaptea cu un ghem în piept, care nu mă lăsa să respir, am decis că este timpul să cer ajutor. 

Am ajuns la psiholog și timp de câteva ședințe m-a "ghidat spre lumină". M-a calmat cu întrebări simple și îndemn la introspecție.

Problema nu era la ea, evident, ci la mine!

Și am mai făcut ceva: am dus-o pe ea la neurolog. Cel mai rău drum spre Spitalul Obregia, speriată de ce ar putea să îmi spună. Mi-a spus clar: nu are nimic!

Pur și simplu seamănă cu mine: am vorbit la 2 ani și când am început, nu m-am mai oprit. Cine mă cunoaște, poate confirma!

Când a început să meargă la grădiniță, la 1 an și 10 luni, tot nimic nu spunea. Ce nevoie avea?! 

Stătusem acasă noi două toată ziua și doar clipea și eu știam ce vrea. De ce să se sinchisească?!

La grădiniță îmi ziceau educatoarele că se uită la ușă și zice MAMA. Iar eu mă înduioșeam și eram puțin invidioasă că ele o aud și eu nu.

La câteva zile după începerea grădiniței a spus: IAIA. Habar nu aveam ce înseamnă, dar eram extrem de bucuroasă. Acasă am găsit în rucsăcel o lalea mică făcută cu educatoarea. IAIA=LALEA!