“Cât mănâncă un copil?” se întreabă îngrijorate mii de mămici.
Și avem nevoie de certitudini, gramaje, informații clare, daaaar… când vine vorba despre nutriție și copii lucrurile nu sunt deloc exacte.
Pentru că Alexa este departe de a fi un copil mâncăcios (a se citi mofturos), am citit și studiat mult acest domeniu.
De când am început diversificarea, ora mesei a devenit un chin.
A fost fană lapte, așa că alte alimente nu o încântau prea mult. Orice încercam, reușeam cu greu să trec de bariera strâns închisă a buzelor ei.
Nu a mers nici cu autodiversificarea. S-ar fi jucat o zi întreagă cu mâncarea din față, fără să îi treacă măcar prin cap să o ducă la guriță. Cu chiu cu vai îi strecuram câteva lingurițe. Și nu orice model, un anumit tip de linguriță îi era oarecum pe plac.
Fiecare masă era o luptă. Am încercat cu săritul peste masă, să îi se facă foame. Nimic!
Ce m-a ajutat foarte mult a fost cartea “Copilul meu nu mănâncă” de Carlos Gonzales.
Cartea începe cu povestea unei fetițe de 3 ani, acum specialist în endocrinologie și nutriție, care povestește cum a asistat la suferința fratelui său, de 2 ani pe atunci. Ea și fratele ei se aflau în grija unei mătuși, iar fratele său nu voia să mănânce banana pe care mătușa i-o oferea. Mătușa a făcut un gest de neînțeles pentru fetiță. L-a ținut de nas pe copil ca să deschidă gura și i-a îndesat banana cu forța. Și a continuat așa, în ciuda plânsului și a eforturilor lui de a scăpa, până când cel mic a terminat toată banana.
Copiii nu cunosc recomandările Organizației Mondiale a Sănătății și nu știu nici cât mănâncă copiii prietenilor noștri, cu care îi comparăm noi.
Apetitul este cel care conduce îngurgitarea hranei și o face pentru a îndeplini în mod corespunzător nevoilor.
Când Alexa nu mânca, mă uitam în parc cum deschideau alți bebeluși gura și se întindeau după mâncare. Îmi venea să plâng!
Mi-am dat seama că aveam tendința să cred că făceam eu ceva greșit: nu am pregătit mâncarea corespunzător sau nu știam eu să o fac să mănânce. Și luam acest refuz foarte personal.
“Copilul meu nu mănâncă” de Carlos Gonzales se bazează pe idee de a nu forța copilul să mănânce. Când încetezi să-i oferi mâncare cu forța, copilul va mânca aceeași cantitate, dar fără chinul și luptele care însoțesc de obicei mesele.
Auzim mereu “copilul meu nu vrea roșii sau ciuperci”!
Carlos Gonzales are o explicație pentru refuzul legumelor. Copiii au stomacul mai mic și au nevoie de mâncăruri concentrate, bogate în calorii, dar scăzute în volum. Legumele sunt sărace în calorii, iar copiii mici nu pot consuma cantitatea necesară de legume, deoarece nu au suficient loc în stomac.
Autorul ne sfătuiește să lăsăm copiii mici să refuze legumele și să prefere laptele. Mult mai hrănitor. Copilul s-ar putea să creadă “vor să mă înfometeze!”.
Studii au demonstrat că atunci când li se permite să mănânce ce doresc, ei vor ingera o cantitate constantă de calorii de la o masă la alta, deși variațiile între mese sunt mari.
Dar nu se va îndopa cu ciocolată?
Probabil că da, dacă i se permite. Nu există însă studii care să demonstreze acest lucru. Poate se va îndopa în prima zi, se va sătura și apoi va reveni la o dietă normală.
Responsbilitatea părintelui este să ofere copilului alternative sănătoase. Depinde de copil să aleagă ce și cât din aceste alimente mănâncă.
Destul de greu de făcut asta, nu?
Citește despre cum să ai încredere în copil și despre verificarea greutății în cartea “Copilul meu nu mănâncă” de Carlos Gonzales. O găsești AICI.
Foto: https://www.freepik.com/