Copiii noștri pot alege momente cele mai nepotrivite pentru avea un tantrum: se aruncă pe podea într-un potop de lacrimi oriunde am fi și refuză să plece!
Ne frustrează atunci când lucrul acesta se întâmplă când încercăm să ieșim pe ușă sau când suntem la cumpărături sau când suntem în vizită.
Rareori, noi, părinții ocupați, simțim că avem timp și spațiu pentru a-i asculta. Dar având o mai bună înțelegere a mecanismelor din spatele motivelor pentru care lacrimile și crizele de furie pot fi benefice, empatia, conexiunea și căldura curg mai ușor atunci când copiii sunt supărați, poți înțelege la un nivel fundamental cum construim inteligența copiilor noștri atunci când le oferim conexiune.
De ce sunt utile lacrimile
Principiul care stă la baza instrumentului de Staylistening (ascultare profundă) este că plânsul este un proces natural de recuperare. Să le permitem copiilor noștri să plângă și să facă crize de furie poate fi o modalitate puternică de a vindeca răni, de a restabili judecata și de a aduce apropiere în relația părinte-copil (Patty Wipfler, Listening to Children Booklet).
Psihologul dezvoltării și fondatoarea Aware Parenting, Aletha Solter, scrie în cartea sa “Tears and Tantrums, What to do When Babies and Children Cry”, că "nu toate plânsetele sunt un indiciu al unei nevoi sau dorințe imediate. O mare parte dintre ele reprezintă un mecanism natural de eliberare a stresului, care le permite copiilor să se vindece de efectele unor experiențe înfricoșătoare sau frustrante care au avut loc anterior". Cu alte cuvinte, bebelușii și copiii plâng pentru a comunica nevoi nesatisfăcute, însă nu este singurul motiv - ei plâng și pentru a elibera stresul și încordarea rezultate din tensiuni fizice sau emoționale.
De asemenea, plânsul ne poate aduce mai aproape de cei din jurul nostru. Este un mecanism de comunicare important pentru construirea unui atașament și a unei înțelegeri puternice între copii și părinți (Solter, 2009; Nelson, 2005). Acest lucru este evident atunci când cei apropiați ne pot sprijini atunci când plângem, permițând astfel ca beneficiile vindecării să se manifeste (Bylsma, 2011).
Ce se întâmplă când ascultăm?
Ascultarea lacrimilor îi ajută pe copii să se simtă mai relaxați și le redă simțul echilibrului. Neuroștiința poate ajuta la explicarea mecanismelor din spatele ascultării profunde. Sistemul limbic, centrul social și emoțional al creierului, complet dezvoltat la naștere, este conectat pentru conexiunea emoțională. De fapt, oamenii sunt programați biologic să se afle în imediata apropiere unii de alții, ca o modalitate de a ne regla și alinia stările emoționale și fizice interioare (Lewis, Amini & Lannon, 2000; Graham, 2008).
Sistemul limbic este mereu în ton cu mediul înconjurător, căutând conexiuni. Atunci când sistemul limbic simte conexiunea și siguranța, acesta poate coordona alte funcții ale creierului, inclusiv centrele superioare de procesare, cum ar fi cortexul prefrontal. Acesta este centrul raționamentului, al logicii și al bunei judecăți. Atunci când sistemul limbic nu poate simți conexiunea, aceste funcții sunt limitate. De exemplu, atunci când l-ai rugat în mod repetat pe copilul tău de patru ani să nu mai tragă pisica de coadă, iar el nu te ascultă, sistemul său limbic poate fi atât de plin de tensiune emoțională din cauza unor mici răni acumulate pe parcursul zilei, încât nu-și poate aminti că nu este în regulă să rănească pisica și nici nu poate auzi ceea ce îi spui.
Centrele sale superioare de procesare a raționamentului, memoriei și judecății sunt afectate în acel moment.
Atunci când un copil supărat este ascultat cu căldură și conectare, sistemul limbic simte acest lucru, iar copilul poate folosi această conexiune limbică pentru a stabiliza și elibera emoțiile care îi inundă sistemul (Lewis, Amini & Lannon, 2000). Atunci când emoțiile sunt recunoscute și validate, acest lucru permite demararea procesului de vindecare. În primul rând, este vorba de alăturarea și armonizarea cu celălalt: "Te aud, văd că ești supărat", apoi oferirea conexiunii și menținerea spațiului: "Ești în siguranță acum, știu că poți trece peste asta. Ești iubit". Acest proces permite, de fapt, construirea de noi circuite în interiorul creierului și recuperarea să aibă loc. Descoperirile recente în neurobiologia interpersonală conduc spre perspectiva conform căreia nu suntem ființe complet separate, mințile noastre sunt conectate și putem juca un rol puternic în vindecare prin conectarea la celălalt (Siegel, 2010).
Pentru copii, beneficiile plânsului nu rezultă din plânsul care se face singur.
Cercetările au arătat că bebelușii lăsați să "plângă până nu mai pot" (Cry it out) sau copiii care plâng singuri nu prezintă beneficiile de vindecare ale a ascultării profunde sau ale plânsului cu un ascultător empatic. Bebelușii lăsați să plângă singuri nu eliberează hormonii de stres din lacrimile lor, de fapt, nivelul de stres poate crește (Solter, 2009). Oferind căldură și înțelegere atunci când copiii noștri sunt supărați, permitem eliberarea sentimentelor rănite. Conexiunea pe care o oferim în aceste momente oferă o experiență diferită pentru ca mintea supărată să se adapteze, una de siguranță și calm.
După cum spune fondatoarea organizației Hand in Hand Parenting, Patty Wipfler, "Sentimentele care sunt resimțite pe deplin sunt sentimente care se evaporă după aceea".
De ce este atât de greu să-i auzim plângând?
Sentimentul de a nu putea opri un copil care plânge poate fi una dintre cele mai dificile experiențe ale unui părinte, deoarece lacrimile și crizele de furie ale copiilor noștri provoacă în noi sentimente intense. Solter (2009) trece în revistă numeroase studii care au arătat că plânsul a fost asociat cu sentimentul părinților de exasperare, anxietate, depresie, resentimente și a dus chiar la abuzuri asupra copiilor. Sentimentele intense care apar în noi atunci când copiii noștri plâng sau fac crize de furie pot fi explicate prin propriile noastre nevoi nesatisfăcute de eliberare emoțională. Adesea, propriile noastre amintiri sunt declanșate și nu putem separa trecutul de prezent, ceea ce ne determină să ne pierdem cumpătul cu copiii noștri. Suntem incapabili să răspundem într-un mod productiv (Siegel & Hartzell, 2004).
Siegel și Hartzell explică în continuare importanța reflectării și integrării acestor experiențe emoționale timpurii, astfel încât acestea să nu ne afecteze atât de mult relațiile din prezent. Prin înțelegerea de noi înșine, le oferim copiilor noștri spațiul necesar pentru a-și dezvolta propriul sine emoțional.
Hand in Hand Parenting oferă instrumentul parteneriatelor de ascultare ca modalitate de a explora problemele care ne afectează relația cu copiii noștri. Prin dezvoltarea încrederii și a conexiunii cu o altă persoană care poate asculta fără să judece, se creează un spațiu pentru vindecare și eliberarea bagajului emoțional atât de des purtat la vârsta adultă.
O nouă perspectivă
O nouă paradigmă de gândire despre copiii noștri și despre cum să răspundem la plânsul lor devine evidentă. O scurtă trecere în revistă a informațiilor online arată că tot mai multă atenție se concentrează asupra ideii că emoțiile copiilor trebuie recunoscute, nu reduse la tăcere, că bătăile duc la mai multe probleme, că modul în care părinții și profesorii răspund la izbucnirile emoționale poate avea efecte profunde asupra învățării, reglării sociale și emoționale și integrării la vârsta adultă.
A răspunde cu căldură și empatie unui copil supărat nu înseamnă a sancționa un comportament rău, ci mai degrabă a permite activarea procesului de vindecare. Atunci când poți fi o ancoră de siguranță în furtuna emoțională a copilului tău, veți avea o relație mai puternică și mai apropiată.
Iată cum poate funcționa - O poveste relatată de Lyra L’Estrange, Queensland, Australia
“M-am întâlnit cu fiul meu în stația de autobuz după școală și, în timp ce ne pregăteam să mergem spre casă, fiica mea mai mică i-a spus că a urmărit în acea zi pe YouTube un episod din serialul lor preferat. Nu o spunea din răutate, ci doar îi povestea fratelui ei despre ziua ei. Ce reacție a avut! Imediat a izbucnit în lacrimi de furie, țipând la mine că nu era corect, că el nu apucase niciodată să facă ceea ce ne doream noi, că sora lui făcea lucruri mai distractive și că de ce trebuia să meargă la școală?
Aș fi putut să mă cert cu el. Aș fi putut să dau muzica mai tare și să conduc spre casă, ignorându-l. Dar nu am făcut-o. Pentru că în acel moment eram recunoscătoare și am primit cu bucurie izbucnirea lui. Ai primit-o cu bucurie? Da!
Iată de ce.
Fiul meu nu mai era în apele lui de câteva zile. Nu mă asculta bine, se certa cu sora lui, nu coopera așa cum o face de obicei. Știam că se simțea deconectat de mine și de el însuși și că aceste sentimente îi determinau comportamentul nerezonabil. Sistemul său limbic era plin de tensiune emoțională. Știam, de asemenea, că dacă ar fi permis ca aceste sentimente să iasă la iveală printr-un plâns sau o criză de furie, atunci s-ar fi simțit mai bine. Ar fi capabil să gândească din nou bine, să asculte și să coopereze mai mult. Încercasem să vorbesc cu el și să petrec ceva timp de calitate cu el, dar nu era pregătit să renunțe. Până la momentul din mașină, când declanșatorul anunțului surorii sale a deschis porțile.
S-a așezat pe scaunul lui și a dat din picioare, a plâns și și-a încordat corpul în furie și frustrare. Lacrimile îi curgeau pe față. Era fierbinte și transpirat. A fost cel mai mare plâns pe care l-a avut de mult timp. L-am ținut de mână când m-a lăsat, m-am uitat în ochii lui când el i-a căutat pe ai mei. L-am lăsat să știe că am înțeles. L-am lăsat să știe că eram acolo. M-am simțit atât de ușurată de faptul că el renunța la tensiunea care îi întuneca mintea.
Am fost atât de recunoscătoare că știam despre puterea ascultării și despre cât de vindecătoare poate fi.
Prin intermediul conexiunii, i-am oferit creierului său o nouă stare de spirit la care să se acordeze. Rezonanța limbică pe care am stabilit-o i-a permis să creeze un nou tipar de gândire, unul de siguranță și pozitivitate, în loc să rămână blocat în sentimentele sale.
După aproximativ cinci sau zece minute de plâns intens și de furie, fiul meu s-a liniștit și a început să plângă liniștit, iar eu l-am asigurat cu blândețe că încă îl ascult în timp ce conduceam cele două minute până acasă. Când am ajuns și am ieșit din mașină, s-a topit în brațele mele într-o îmbrățișare imensă. A stat puțin cu mine, apoi cu soțul meu, înainte de a merge calm să se joace cu sora lui. Era transformat! Avea o blândețe pe care nu o mai văzusem de câteva zile. Era grijuliu și flexibil, iar acest lucru a continuat în rutina de seară și pe parcursul următoarelor câteva zile.”
Acesta este un mod diferit de a privi plânsul și accesele de furie. Este un mod care nu este întotdeauna acceptat în cultura noastră. Dar se simte o schimbare în societatea noastră, pe măsură ce tot mai mulți oameni se îndreaptă spre conectare și se îndepărtează de pedeapsă.
Cu toții avem puterea înnăscută de a ne vindeca în urma unor experiențe dificile și putem crește următoarea generație conștientizând acest lucru, câte un copil "ascultat" la un moment dat. Treaba ta ca părinte este atât de importantă.
Resurse
Bylsma, L., Croon, M., Vingerhoets, A., Rottenburg, J., 2011, When and for whom does crying improve mood? A daily diary study of 1004 crying episodes. Journal of Research in Personality Volume 45, Issue 4, Pages 385–392
Graham, L., 2008, http://lindagraham-mft.net/resources/published-articles/the-neuroscience-of-attachment/
Lewis, T., Amini, F., & Lannon, R., 2000, A General Theory of Love.
Nelson, J. 2005, Seeing through tears: Crying and attachment.
Sursa: https://www.handinhandparenting.org/
Foto: https://unsplash.com/