Dacă întrebi oamenii ce carte ar trebui să citească fiecare copil, vei primi răspunsuri diferite. Și este firesc să fie așa. Fiecare își amintește o poveste care l-a liniștit, l-a provocat sau l-a făcut să vadă lumea altfel.

Am invitat 7 scriitori de cărți pentru copii să aleagă o carte pe care ar pune-o, fără ezitare, în mâinile oricărui copil. Nu un top de vânzări, nu o listă obligatorie pentru școală, ci o alegere personală.

Răspunsurile lor vorbesc despre curaj, curiozitate, empatie, imaginație și despre nevoia de povești care cresc odată cu cititorul. 

Să vedem ce au ales autorii.

Volumul meu preferat este „Întîmplări de pe strada mea“ (Editura Ion Creangă, 1988). Chiar am făcut o „transcriere clandestină“ a acestei ediţii interzise la acea vreme. La 16 ani, am împrumutat cartea de la un vecin, pentru doar câteva ore. Am copiat-o repede la fereastră, cu stiloul, apoi am colorat desenele, în secret. Este comoara mea.

Sper să găsesc ediţia respectivă în anticariat, pentru a avea, în sfârşit, şi originalul.

La atelierele mele din şcoli şi grădiniţe îi împrietenesc pe copii, deseori, cu „cel mai vestit motan din oraş“ – Arpagic şi las rimele Anei Blandiana să zburde în tot felul de momente creative, ritmice sau tematice.

E o carte plină de joc, umor și resurse, pe care mi-ar plăcea să o citească toți copiii până împlinesc 15 ani. 🙂

Ediția asta veche a "Legendelor Olimpului" am găsit-o în biblioteca părinților. Pe ea, în poveștile ei, literele și cuvintele au început să mi se lege tot mai repede, mai fluent, dezlănțuind izvoarele imaginației. A iubirii pentru cărți. Am citit-o de nenumărate ori,  din nou și din nou, entuziasmat de aventurile eroilor, super-eroilor, zeilor, semizeilor ori creaturilor mitologice ale grecilor antici. Am citit-o de atâtea ori încât i s-au distrus coperțile, iar mama a dus-o la legătorie să-i fie făcute altele. Da, în fotografie sunt chiar cărțile de atunci pe care mi le-am adus de la Deva la București.

Legendele Olimpului au fost începutul, poarta deschisă spre fantasticul mitologic. 

Am citit apoi „Iliada, Odiseea și Eneida”, tot găsită acasă la fel ca și „Mituri și legende vechi germanice”. Apoi am căutat mitologie în biblioteca școlii și în cea a cartierului. Și am găsit cărți cu mitologie română/dacă, povești despre primii regi și zei ai strămoșilor noștri, am citit mitologie, africană, arabă, am citit „Mahabharata și Ramayana”, carte pe care mi-o cumpărase bunica din partea tatălui care văzuse ce mă pasionează.

Legendele, epopeile, fantasticul mitologic sunt la baza educației mele. 

Habarnam greșește, se laudă și încurcă lucrurile, dar tocmai prin eșecuri descoperă prietenia, responsabilitatea și bucuria de a învăța. E o poveste care provoacă râsul și, pe nesimțite, îi face pe copii să privească lumea cu mai multă curiozitate și mai puțină teamă.

De acolo, povestea decolează și se transformă într-o nebunie suprarealistă: Max ajunge pe tărâmul unor monstruleți, în același timp simpatici și înfricoșători, împreună cu care se dezlănțuie ca o sălbăticiune ce este, până când își dă seama că îi e dor de casă. Scrisă în extrem de puține cuvinte și ilustrată memorabil, cartea e o incursiune superbă în acea parte din noi pură și neîmblânzită pe care numai în copilărie o trăim cu tot sufletul. 

Nu e o lecție, așa cum și-ar dori unii părinți, ci o metaforă, una cu care copiii se conectează instinctiv, pentru că le vorbește fix pe limba lor.

Alegerile acestea arată că nu există o carte universală, ci că fiecare copil are nevoie de acea poveste care vine la momentul potrivit.

Tu ce carte ai alege?